Îmi amintesc zilele în care credeam că tu ești tot ce mi-am dorit și că ești perfect din toate punctele de vedere. Câtă naivitate! Nu ai vrut decât să-mi furi și ultima clipă de fericire, fericire pe care nu o mai întâlnisem înainte și de care eram sigură că nu o să scap curând. În fond, de ce aș fi vrut să scap? Era tot ce-mi puteam dori la momentul ăla, poate chiar mai mult. Mă imaginam alături de tine trecând peste toate iar în brațele tale simțeam că nimeni și nimic nu îmi poate face rău. Tu erai persoana care mă ținea departe de realitate, de răutățile de zi cu zi, tu făceai parte din cel mai minunat vis al meu. Dar visul meu nu s-a potrivit cu al tău. Nu ți-a păsat nici măcar o secundă că eu o să înnebunesc la gândul că tu ai putea să mă rănești vreodată? Se pare că nu.. Ah și mi-aș fi dorit să nu pun atât de mult suflet și să nu mă înfășor în naivitatea mea tâmpita, mi-aș fi dorit să... Ce rost mai au cuvintele acum? M-ai salvat așa cum nicio persoană nu a putut vreodată să o facă, dar ce folos dacă ai plecat imediat cum ai simțit că ești eroul meu? Oh, și câte planuri, câte visuri.. Ochii tăi pe care i-am adorat din prima clipă în care privirile ni s-au întâlnit, puteam să jur că a fost o scânteie atunci când ne-am privit pentru prima oară, scânteia aceea pe care nu o poți explica dar pe care o simți, simți cum îți invadează fiecare părticică din corp, și atunci conştientizezi că nimic și nimeni nu te poate opri din a-ți pierde mințile. Ochii tăi, puteam să jur că mă privesc cu o sinceritate nemaiîntâlnita, ce prostie din partea mea să cred că eu eram unica persoană la care îți zbura gândul înainte de culcare. De ce m-ai torturat? De ce ai reimprastiat piesele sufletului meu după ce tu însuţi le-ai adunat și le-ai pus la loc? De ce ți-ai bătut joc de munca ta?
Pe data viitoare, A.A.P.
